O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

VI. Rezervă de un ciorap 

    Mirka, prietenul meu este obsedat de ciorapi. Când era mic mama îi dădea dresuri ca să nu-i fie frig iarna. Are un dulap plin de ciorapi. Uneori din cauză că are atât de multe nu prea le găseşte perechile şi le poartă separaţi. Seara nici nu-i mai dă jos de pe picioare doarme aşa cu ei. Îi iubeşte tare.

    Eu am un singur ciorap. Unul împletit din lână, târziu într-o noapte de iarnă. Ea, bunica se gândea în altă parte şi aţa în mâinile ei se lega în împletitură. O făcea cu dragoste că ba zâmbea, ba i se mijeau lacrimi pe la colţul ochilor. Era aşa splendit să văd cum dintr-un ghemotoc de aţă am primit un ciorap gros şi verde. Câteva ierni am păstrat acel ciorap şi-l atârnam în pomul de Crăciun că poate astfel nu uită de mine nici un Moş de soi. Dar trist nu primeam nimic în el, aşa că într-o altă iarnă l-am pus în buzunar şi am încercat cumva să mă descotorosesc de el. Trăgeam sania după mine că-mi era drag să-mi dau drumul cu ea pe o vale. Şi mai mult căram sania pe dealuri pentru două minute de dat cu ea.

    Ciorapul acela verde l-am dat unui bătrân ce încerca să facă un foc pe zăpadă. Era cam murdar şi cam puţine haine avea pe el. Când i-am întins ciorapul mi l-a smucit din mână cu atâta forţă că m-am speriat. Şi apoi şi l-a pus pe mână. Probabil îi digerase degetele şi vroia să se încălzească. Acum nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ciorapul meu verde. Că au tot trecut ceva ierni de atunci.

    Afară ninge. Ninge ca-n poveşti şi sufletele stau pe la căldură. E noapte şi privesc pe o fereastră. N-am ce face şi încep să număr. Ah nu te gândi că număr fulgi, sau luminile aprinse de la blocul de vizai, sau maşinile aliniate frumos pe asfalt, nu, nu fac eu asta. De fapt, cum stau cu mâinile pe ciorapul ce se usucă pe calorifer îi număr "ochiurile". Şi e verde, şi e gros, şi are ceva împletitură. E puţin ros la călcâie şi în vârf unde ar sta degetul mare are lipsă nişte "ochiuri", dar e de la bunica. N-am ce face, mi-l făcuse cu dragoste. Îl regăsisem în dulapul cu ciorapi al lui Mirka. L-am întrebat:

-         Cum a ajuns acesta la tine?

-         Adus de vânt.

-         Vânt de vară?

-         Nu ştiu. Ce ai? Eşti palidă.

-         Sunt bine. Ciorapul ăsta, îl ştiu de undeva…

-         Uite dacă vrei îl poţi păstra. Mie nu-mi foloseşte la nimic. E găurit şi măsura lui e prea mică pentru talpa mea. Nici nu ştiu cum a ajuns în dulap. Cel mai probabil de la spălătorie, ştii se mai încurcă pe acolo spălăturile.

-         Mulţumesc!  

    Şi acum număr "ochiurile". Nu sunt obsedată de ciorapi şi nici nu-mi place să dorm cu ei pe picioare. De fapt îi urăsc că se murdăresc repede şi apoi au un miros înţepător. Nici cald nu prea ţin că au un fel de material aşa supraelastic ce-mi chinuie piciorul. Unii mă gâdilă şi râd aşa ca nebuna pe stradă că se miră lumea. Sunt aşa lipicioşi, nu ştiu, nu-mi plac deloc. Mă folosesc de ei şi apoi îi arunc. Dar ciorapul acesta verde a revenit, de fapt l-am regăsit. De ce m-am dus la Mirka? De ce e prietenul meu? De ce trebuie să aibă un dulap cu ciorapi? De ce nu şi-i spală singur şi îi duce la spălătorie? De ce ţin în mână ciorapul de care vroiam să mă descotorosesc cândva? Nici nu prea ştiu. E din nou la mine şi am ciudă pe el că nu vine nici un Moş de soi să mi-l umple iarna de sărbători.

    Mirka are un zâmbet frumos şi mereu poartă ciorapi, chiar şi vara. Dar nu-i colecţionar de ciorapi, nu am glumit nu e nici obsedat de ciorapi, doar are mulţi şi atât. Îi e frică să nu îngheţe uşa iarna şi el să nu mai poată să ajungă la spălătorie ca să-i aducă pe cei curaţi acasă. Şi aşa îşi tot face rezerve de ciorapi. El e doar puţin dependent de căldura dintr-un ciorap.