duminică, 28 februarie 2010
sâmbătă, 27 februarie 2010
cum să plângi
Hai să râd, dar ajung să plâng.
Cam asta mi se întâmplă. Pe stradala centrală a obrajilor, lacrimile se dezlănţuie obraznic. Interes privind audienţa sistematică a fiinţelor ce trec convulsiv pe acolo e aproape inexistent. Ajung să cred că teritoriul "obraji" e revendicat de acele lacrimi, care sunt reversul îndelungatelor râsete interminabile.
Tot ce există are şi o oglindă, o latură opusă. În oglindă totul e frumos dar întors pe dos. Iubesc. Asta e bine, plăcut. Iubirea în oglindă devine ură şi asta e rău, neplăcut...
Aşadar, viaţa e un pic cam matematică pentru că adun emoţii, trăiri, sentimente, amintiri pe care le înmulţesc de-a lungul vieţii, apoi le împart o dată cu vizualizarea acelor "oglinzi", pentru a putea scădea tot ce e rău, neplăcut.
Şi procedeul terminologic continuă pe acelaşi raţionament până intervine inima, acel organ de simţ ilogic. Procesarea trăirilor devine neutră, mai funcţionabilă. Încep să mă obişnuiesc cu partea proastă a lucrurilor şi plânsul devine doar o rutină. Unde mintea mă pălmuieşte, şutuieşte, scuipătuieşte, dar cui îi mai pasă!? Toate par atât de logice, atât de trebuie trăit la maxim încât îndrăznesc să strig uneori -simt că mă copiezi, da tu mă cam imiţi.
Deşi, în tot acest timp de când sunt aici, nu ştiu dacă am simţit vreodată vibraţia, sunetul tăcerii, viaţa însăşi!
Cam asta mi se întâmplă. Pe stradala centrală a obrajilor, lacrimile se dezlănţuie obraznic. Interes privind audienţa sistematică a fiinţelor ce trec convulsiv pe acolo e aproape inexistent. Ajung să cred că teritoriul "obraji" e revendicat de acele lacrimi, care sunt reversul îndelungatelor râsete interminabile.
Tot ce există are şi o oglindă, o latură opusă. În oglindă totul e frumos dar întors pe dos. Iubesc. Asta e bine, plăcut. Iubirea în oglindă devine ură şi asta e rău, neplăcut...
Aşadar, viaţa e un pic cam matematică pentru că adun emoţii, trăiri, sentimente, amintiri pe care le înmulţesc de-a lungul vieţii, apoi le împart o dată cu vizualizarea acelor "oglinzi", pentru a putea scădea tot ce e rău, neplăcut.
Şi procedeul terminologic continuă pe acelaşi raţionament până intervine inima, acel organ de simţ ilogic. Procesarea trăirilor devine neutră, mai funcţionabilă. Încep să mă obişnuiesc cu partea proastă a lucrurilor şi plânsul devine doar o rutină. Unde mintea mă pălmuieşte, şutuieşte, scuipătuieşte, dar cui îi mai pasă!? Toate par atât de logice, atât de trebuie trăit la maxim încât îndrăznesc să strig uneori -simt că mă copiezi, da tu mă cam imiţi.
Deşi, în tot acest timp de când sunt aici, nu ştiu dacă am simţit vreodată vibraţia, sunetul tăcerii, viaţa însăşi!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)