bolnava de 9

cineva m-a intrebat daca am vreo problema cu cifra asta noua. si eu am negat. apoi mi-am dat seama ca mint si am luat legatura cu aceea persoana si i-am spus ca 9 e ca si cum as fi la noua, e ca si cum as zbura, e ca si cum as merge in cap, e ca si cum lumea se rezuma la cifra noua. 

Alimentele alcaline

Legume 

Puternic alcaline: castravete, nap, patrunjel, fructe de mare.
Moderat alcaline: avocado, sfecla, arugula, ardei gras, broccoli, varza, telina, collard, andive, usturoi, ghimbir, fasole verde, laptuca, boabe de mustar, ceapa, spanac, rosii, soia
Putin alcaline: anghinare, asparagus, varza de brussels, morcov, conopida, gulie, praz, fasole boabe, rubarba, rapita, dovlecel, macris de balta, linte

Fructe - majoritatea sunt puternic alcaline inafara de: nuca de cocos, grapefruit, lamaie, lime, Nuci, seminte, uleiuri 

Puternic alcaline: seminte de dovleac
Putin alcaline: migdale, ulei de cocos, ulei de peste, ulei de trandafir, susan, ulei de masline, Cereale - hrisca, secara, graul, orzul, lucerna 

Condimente - insa sunt putin moderate. Cele mai puternice sunt: sare de mare, ardei iute, chilly 

Lactate - lapte de capra 

Lucian Blaga îşi recită poezia Trezire

TREZIRE

Mocneste copacul. Martie suna

Albinele-n faguri aduna
si-amesteca invierea,
ceara si mierea.

Nehotarat intre doua hotare,
cu vine trimise subt sapte ogoare,
in vazduhuri zmeu,
doarme alesul, copacul meu.

Copacul meu.
Vantul il scutura, Martie suna.
Cate puteri sunt, se leaga-mpreuna,
din greul fiintei sa mi-l urneasca,
din somn, din starea dumneyeiasca.

Cine vantura de pe muncel
atata lumina peste el ?

Ca lacrimi - mugurii l-au podidit.
Soare, soare, de ce l-ai trezit?

"Unde se termina rugaciunea, incepe pacatul."

Pilda Zilei: Omul cu nadejde in Dumnezeu

In timpul unei furtuni pe mare, cand corabia se invaluia de valurile naprasnice, sotia unui ofiter zise catre sotul ei:
- Cum poti fi tu atat de linistit in mijlocul unei astfel de furtuni?
Atunci ofiterul si-a scos sabia, a indreptat-o cu varful spre pieptul sotiei si a intrebat-o:
- De ce esti linistita si nu ti-e frica?
- De ce sa-mi fie frica, raspunse sotia, caci sabia se gaseste in mana barbatului meu, care ma iubeste si nu poate sa-mi faca vreun rau.
- Daca este asa, raspunse sotul, cugeta la Acela in care credem noi si vezi ca vantul si valurile sunt in mana Lui. Oare ce motiv sa am sa fiu nelinistit si cuprins de frica?

Sursa!

renunt la plictiseala

impostor. cu toti suntem impostori. hai recunoaste ca si tu pretinti ca esti ceea ce de fapt nu esti. ti s-a intamplat si tie asta. cel putin o data. Doar stii ca nu suntem niste atomi si molecule in miscare. niste idei ale Sinelui. Acest Sine imposibil de desfiintat. Oricat m-as stradui sa cred ca totul e posibil. Si uite asa sunt oricand libera sa aleg altceva. Sau sa plec, sau sa vin sau sa rad cu pofta!

desene pe asflat

azi nu iti scriu nimic

era copy.paste

o trăim acum. de fapt o trăiesc. dar dacă cineva a spus deja ce am simţit eu? şi o facem. coincidenţă? Întâmplare? Pur adevăr. Se întâmplă. Mi se întâmplă. Ţi se întâmplă. Important e că trăim, chiar dacă a fi înseamnă să fiu ca tine. 

youtube 5

Ce este YouTube?
YouTube este un site web care permite incarcarea si vizualizarea de continut video.
Utilizatorii pot posta videoclipuri sub mai multe forme: de animaţii, filmari de evenimente publice, inregistrari personale, de divertisment etc.
Sunt total excluse clipurile care au un caracter ilegal sau inofensiv.
Cand a aparut YouTube?
YouTube a fost creat in februarie 2005 de catre 3 angajati ai companiei PayPal. In octombrie 2006, Gooogle Inc anunta ca a reusit sa ajunga la o intelegere cu privire la cumpararea aplicatiei pentru suma de 1,75 miliarde de dolari, actiune care s-a finalizat in 13 noiembrie 2006.
STATISTICI
50000 de videoclipuri au fost adaugate pe zi in mai 2006, ajungandu-se la 65000 in iulie;
In iunie 2006, erau urmarite 2.5 miliarde de videoclipuri iar in iulie numarul lor ajunge la mai mult de 100 mil. zilnic;
Pe 9 aprilie 2008, rezultatele YouTube arata urmatoarele cifre: 83,4 milioane de videoclipuri si 37,5 milioane de useri.
Avantajele crearii propriului videoclip pe YouTube:
Pentru a va determina sa aplicati sau nu clipurile dvs pe site-ul YouTube trebuie sa examinati mai intai avantajele acestuia: - pot fi ceea ce dvs doriti sa fie (comedii, clipuri muzicale etc.);
- usurinta cu care poate fi incarcat din computerul personal;
- un singur videoclip de-al dvs poate fi vazut de mii de oameni.
Dezavantaje:
- precautie fata de jefuitorii online, cu privire la informatiile dezvaluite pe site;

-vizitatorii inregistrati ca membri ai acestui site pot sa va analizeze videoclipul si totodata va pot lasa comentarii care va pot aduce un feedback pozitiv cat si unul negativ.

sursa: http://facultate.regielive.ro/referate/calculatoare/sisteme_informatice_in_marketing_youtube-71439.html

o lecţie, o experienţă

FREE

Zâmbesc, de fapt râd cu toate simţurile mele. Doamne cât de minunat este să te eliberezi şi să mergi mai departe. Cuvintele lui nu mă mai afectează. Uau! 

Ce minune să nu fii sclavul cuvintelor. Uite că e supus şi nu mă supune pe mine. De sus şi până jos, de jos şi până sus. E posibil! De la un punct nu mai doreşti nimic pentru tine şi vrei să faci numai pentru alţii/altul, dar nu e drept să-i faci dependenţi de tine. Hai că nimic nu e permanent, deşi există ceva măreţ, ce ar putea fi numit beatitudine, dar e mult mai mult decât asta.

Cuvintele sunt cel mai josnic mod de exprimare a ceea ce simţim, pentru că îţi pun motoraşele gândirii în funcţiune şi cauţi motive, scopuri, ţeluri. Lasă-le să se ducă. Oooooo e ceva de simţit. Doar simţi! 

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

http://damaideparte.ro

Nişte sentimente

http://www.desprecomunicare.ro/

e momentul

Uite că îmi place să sufăr. Sunt nesimţită şi o recunosc. De ce m-aş ascunde? De tine!? Eşti la fel ca mine. Nici mai mult, nici mai puţin, aşa, exact ca şi mine.  Rătăcită pe aici. 

inima închisă ...sadraponi elleni, elleni, elleni!

Elleny

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

VIII. Vers straniu 

Reversul medaliei ar spune mulţi. Eu îi zic omorârea vechilor tabuuri. Obişnuinţele trebuie să dispară. Nu trebuie să existe obişnuinţe de nici un fel. Aveam multe obiceiuri până m-am săturat de ele. Nu mai vreau obişnuinţe pentru că ele mă fac să sufăr. Obişnuiam să vorbesc cu orele la telefon şi toată lumea mea era într-un telefon. Uitam efectiv de cei din jurul meu, care se uitau cu ochi necăjiţi la mine şi nu înţelegeau ce găseam sau cu cine vorbeam atâta timp fără să îmi dau seama că ei fac tot posibilul să îi observ. Fascinaţia mea vorbitul la undele spaţiale. Cod binar de doi câte doi. Un dezastru. Acum cei din jurul meu vorbesc la telefon şi eu îi privesc uimită.  Ciudate lucruri se întâmplă. Şi toate pornesc de la imaginaţia mea. Mi-am dat seama că tot ce gândesc apare. Se formează. Se creează lumi, fenomene.

Circulaţia sangvinică bate cu putere, zâmbete şugubeţe, dureri încordate. Mă abţin să comentez vreo atitudine bilaterară.  

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

VII. Cap cu ameţeli

Val vârtej prin capul meu. Acelea sunt gândurile care îmi trec pe acolo. Mă ameţesc de atâta legănat şi apoi plesnesc în urlete zbuciumate. Ar trebui să nu fii minţit, ar fi trebuit să spui adevărul, ar fi trebuit să-ţi dai seama că nu e decât un profitor, ar fi trebuit să vezi că nu avea cum să dureze ceva ce era făcut din praf aruncat printre ochii ăia imaginari ai lui, ai mei. Ar fi trebuit să ştie animalul că dacă latră la lună aceasta se va ascunde printre nori. Cum de nu şi-a dat seama. Că cică ea e răpită de iubitul ei posesiv, că ea e sechestrată de părinţi într-o şcoală anglicană, că bea şi se droghează cu din alea din Cuba, că ea te adoră prostule nu ai simţit? Când îşi bătea joc de tine şi te ura şi îţi spunea totul într-o doagă, tu o credeai pentru că puneai suflet, trebuia să o cucereşti. Acum că ea simte din inimă şi ţi-a dăruit-o tu faci pe deşteptul şi pleci capul şi pleci, te duci, că te-a minţit, ţi-a înşelat încrederea, dar ştii că acum îţi aparţine, şi nu mai ai nevoie să-ţi pui capul la contribuţie. Ai totul pus pe masă, jucăria e a ta, dar acum că e a ta tu nu o mai vrei, vrei altceva. Şi ceva mai frumos, poate mai admirativ, şi de ce nu să fie şi pe gratis. Vrei totul pe gratis, dar dacă ai deja totul pe gratis, atunci vrei ceva ce poţi obţine numai cu efort, şi nici aşa nu e bun.

Mai ţii minte vorbele alea aruncate într-o seară pe o linie telefonică. Spuneai: "uneşte-ne într-unul singur". Da le ţii minte pentru că tot tu respingeai ceea ce era deja unit. Unit prin vorbe din alea ale inimii. Îţi plăcea mult să suspini noaptea la telefon, nu cutezai să mai dormi de frică să nu fii părăsit, să nu fii înşelat. Era totuşi altceva. Ai aflat că totul e numai pentru tine, că nu a mai fost gustat de nimeni altcineva şi atunci ţi-a fost frică, o frică cu adevărat pentru că nu ştiai dacă faci faţă unei astfel de provocări. Ştiai că tot ce ai spus a fost spus aşa ca să fie spus, şi când erai pe punctul să primeşti cu adevărat ceea ce simţi te-ai speriat. Ai făcut pe tine de frică, ai alergat şi apoi ai revenit şi ai început să ţipi. Ţipai ca şi cum nu aş fi avut timpane ca să te aud şi apoi ai înjurat, ai acuzat că sunt vinovată - de cu totul alt motiv decât ceea ce era posibil - ai avut grijă să tai toate crengile, florile abia înmugurite, frunzele verzi, ai masacrat un întreg copac şi totuşi ai uitat să smulgi rădăcinile. E naşpa pentru tine. Rădăcinile pot aduce viaţa, pot aduce la suprafaţa pământului un alt vlăstar, un alt copăcel, o altă siluetă. Ţie groază de ceea ce ar putea să se întâmple, ţie teamă că un altcineva poate să se bucure de tot ceea ce ţie ţi-a fost frică. Ai coşmaruri, acum ştii că ai refuzat, că nu ai avut pur şi simplu curajul să iei ce aveai în mână. Nu ai avut curajul să deschizi pumnul şi să priveşti ceea ce e înlăuntrul lui. Nu ai avut curaj aşa că ai preferat să-ţi strângi pumnul şi mai tare, până ţi-au intrat degetele în pumni, până când unghiile ţi-au masacrat pumnul. Era totul al tău şi era de ajuns să desfaci încet pumnul un fluture ţi-ar fi ieşit de acolo şi ar fi zburat pe sprânceana ta. Te-ar fi privit, te-ai fi bucurat dacă l-ai fi acceptat. Ai fi putut face altfel, dar ai ales să te bucuri de strânsoarea pumnului. Ai respins ceva şi ai acceptat durerea de cap, aceea ameţeală în care te contopeşti. E de ajuns un simplu: "Bună!" ca să redescoperi că ai de făcut alte alegeri.

Ameţeala caruselului plin de gânduri îşi cere drepturile. Te toacă, te ameţeşte… tot ce e de făcut e de acceptat deciziile pe care le iei, blocajele dispar când ajungi să le şi accepţi.  

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

VI. Rezervă de un ciorap 

    Mirka, prietenul meu este obsedat de ciorapi. Când era mic mama îi dădea dresuri ca să nu-i fie frig iarna. Are un dulap plin de ciorapi. Uneori din cauză că are atât de multe nu prea le găseşte perechile şi le poartă separaţi. Seara nici nu-i mai dă jos de pe picioare doarme aşa cu ei. Îi iubeşte tare.

    Eu am un singur ciorap. Unul împletit din lână, târziu într-o noapte de iarnă. Ea, bunica se gândea în altă parte şi aţa în mâinile ei se lega în împletitură. O făcea cu dragoste că ba zâmbea, ba i se mijeau lacrimi pe la colţul ochilor. Era aşa splendit să văd cum dintr-un ghemotoc de aţă am primit un ciorap gros şi verde. Câteva ierni am păstrat acel ciorap şi-l atârnam în pomul de Crăciun că poate astfel nu uită de mine nici un Moş de soi. Dar trist nu primeam nimic în el, aşa că într-o altă iarnă l-am pus în buzunar şi am încercat cumva să mă descotorosesc de el. Trăgeam sania după mine că-mi era drag să-mi dau drumul cu ea pe o vale. Şi mai mult căram sania pe dealuri pentru două minute de dat cu ea.

    Ciorapul acela verde l-am dat unui bătrân ce încerca să facă un foc pe zăpadă. Era cam murdar şi cam puţine haine avea pe el. Când i-am întins ciorapul mi l-a smucit din mână cu atâta forţă că m-am speriat. Şi apoi şi l-a pus pe mână. Probabil îi digerase degetele şi vroia să se încălzească. Acum nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ciorapul meu verde. Că au tot trecut ceva ierni de atunci.

    Afară ninge. Ninge ca-n poveşti şi sufletele stau pe la căldură. E noapte şi privesc pe o fereastră. N-am ce face şi încep să număr. Ah nu te gândi că număr fulgi, sau luminile aprinse de la blocul de vizai, sau maşinile aliniate frumos pe asfalt, nu, nu fac eu asta. De fapt, cum stau cu mâinile pe ciorapul ce se usucă pe calorifer îi număr "ochiurile". Şi e verde, şi e gros, şi are ceva împletitură. E puţin ros la călcâie şi în vârf unde ar sta degetul mare are lipsă nişte "ochiuri", dar e de la bunica. N-am ce face, mi-l făcuse cu dragoste. Îl regăsisem în dulapul cu ciorapi al lui Mirka. L-am întrebat:

-         Cum a ajuns acesta la tine?

-         Adus de vânt.

-         Vânt de vară?

-         Nu ştiu. Ce ai? Eşti palidă.

-         Sunt bine. Ciorapul ăsta, îl ştiu de undeva…

-         Uite dacă vrei îl poţi păstra. Mie nu-mi foloseşte la nimic. E găurit şi măsura lui e prea mică pentru talpa mea. Nici nu ştiu cum a ajuns în dulap. Cel mai probabil de la spălătorie, ştii se mai încurcă pe acolo spălăturile.

-         Mulţumesc!  

    Şi acum număr "ochiurile". Nu sunt obsedată de ciorapi şi nici nu-mi place să dorm cu ei pe picioare. De fapt îi urăsc că se murdăresc repede şi apoi au un miros înţepător. Nici cald nu prea ţin că au un fel de material aşa supraelastic ce-mi chinuie piciorul. Unii mă gâdilă şi râd aşa ca nebuna pe stradă că se miră lumea. Sunt aşa lipicioşi, nu ştiu, nu-mi plac deloc. Mă folosesc de ei şi apoi îi arunc. Dar ciorapul acesta verde a revenit, de fapt l-am regăsit. De ce m-am dus la Mirka? De ce e prietenul meu? De ce trebuie să aibă un dulap cu ciorapi? De ce nu şi-i spală singur şi îi duce la spălătorie? De ce ţin în mână ciorapul de care vroiam să mă descotorosesc cândva? Nici nu prea ştiu. E din nou la mine şi am ciudă pe el că nu vine nici un Moş de soi să mi-l umple iarna de sărbători.

    Mirka are un zâmbet frumos şi mereu poartă ciorapi, chiar şi vara. Dar nu-i colecţionar de ciorapi, nu am glumit nu e nici obsedat de ciorapi, doar are mulţi şi atât. Îi e frică să nu îngheţe uşa iarna şi el să nu mai poată să ajungă la spălătorie ca să-i aducă pe cei curaţi acasă. Şi aşa îşi tot face rezerve de ciorapi. El e doar puţin dependent de căldura dintr-un ciorap.

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

V. De meserie creatoare

-         Am spus numele meu este FatYia.

Era a doua oară când repetam deja numele meu. Încercam să comand o pizza şi se vede că distribuitorul angajase persoane cam surde aşa că eu tot trebuia să-mi repet numele, adresa şi numărul de telefon. Comandam o pizza ce nu ştiam dacă va mai sosi vreodată la destinaţie.

Trăiesc aşa o stare de epuizare când tot trebuie să-mi repet vorbele. Că cică:

-         Domnişoară sau doamnă vorbiţi un pic mai tare că nu se aude.

Mie foame şi tot trebuie să repet numele, adresa, numărul de telefon. Cică stresul îmbătrâneşte, face riduri şi într-un final aduce moartea. Dar, această foame mă face coajă de copac ce la un moment dat se va usca şi va fi înlocuită de un alt trunchi verde şi plin de viaţă.

    Câteodată nu mai repet datele mele de contact şi dau câte o carte de vizită. Dar apar alte întrebări mai insistente. "- Chiar eşti poetă?", "- Îmi scrii şi mie o poezie?", "- Vezi că artiştii mor de foame!".

    Deh ce să fac încerc şi eu să comand o pizza. Care se pare că nu mai vine. Ultima dată când mi-am spus numărul de telefon, am încurcat ceva cifrele şi mi s-a spus:

-         Tu, vezi că tu eşti de meserie creatoare de situaţii încâlcite, adică trimiţi oameni aşa la adrese neexistente? Comandă ca lumea ce vrei şi fii atentă la ce dictezi, că nu are nimeni timp să stea aşa după tine că eşti aiurită.

Ce mai puteam zice, cum să mă apar? Am început să-mi repet unicul meu număr de telefon, aşa ca să nu-mi mai zăpăcesc doritorii. Si unii sunt foarte insistenţi, vor chiar să le scriu romane, că poate aşa ajung celebră, că poate aşa nu-i uit, că poate aşa mă aleg cu vreun job, că poate aşa devin mai interesantă.

-         Auzi, da tu de ce nu ieşi în parc cu mine? Am putea privi stelele, am putea să mâncăm popcorn şi să ne bucurăm de energia copiilor ce se aruncă în valbucuroşenia topoganelor, am putea să ne aşezăm la malul Dâmboviţei şi să privim umbrele luminilor din oraş. Am putea face planuri împreună, proiecte chiar de viitor. Am putea face multe, dar m-ai repetă numele ăla al tău.

-         Sau auzi tu ce faci diseară? Ieşim şi noi într-un club ceva? Că m-am săturat între cei patru pereţi din camera mea, or fi ăia mai speciali, nu crezi? Hai repetă-mi adresa. La zece e bine ca să vin să te iau?

-         Măi fato hai la teatru. E unul de improvizaţie apărut acuma nou. Îşi fac debutul în ciematograful ăla din "Bălcescu". Hai vii? Dă-mi şi mie numărul tău de telefon ca să-ţi spun la ce oră începe. A biletul ţi-l cumpăr eu nu-ţi fă probleme locurile cele mai bune, îţi dai seama doar.

-         Deci e super bun vinul fiert băut noaptea pe patinoar. Cum de nu ai partener? Stai aşa, să nu-mi zici că e dus să-şi cumpere încă un vin. Daa... am dreptate. Totuşi cum te numeşti?

E, e ca şi cum se repetă o secvenţă dintr-un film vechi. E ca şi cum trenul nu mai ajunge în gară. E ca şi cum s-a stricat discul şi fredonează acelaşi vers buimac: numele, adresa, număr de telefon...

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

IV. Comportamentul acelor de ceasornic

    Conceptual niciodată axul ce indică ora şi minutul nu o iau razna, dacă se simt bine[1]. Mereu e voios făcând acelaşi lucru sistematic, pentru că i se acordă foarte multă atenţie. Este privit îngrozitor de multe ori pe zi, dar pe el nu-l deranjează asta. Foarte rar oboseşte şi atunci vrea doar o baterie nouă pentru că cealaltă nu mai are energie. E un fel de roboţel învăţat să salute politicos cu-n "- este ora cinci fără un sfert!", în timp ce zâmbeşte vesel din locul bine ales unde este poziţionat, fie pe mână, fie pe perete, fie pe noptieră, birou, sau oriunde este la îndemâna privitorilor interesaţi de timpul contextual. Şi totuşi câţi uită că timpul fizic e ceva relativ şi ţine doar de context. Astfel, i se atribuie o valoare totală prin "timpul înseamnă bani" ca şi cum banii şi timpul sunt importante în viaţă.

    Uit prea des că sunt om, deşi dacă mă întreabă cineva ce sunt îmi trag o privire din aia super inteligentă şi spun:

-         Sunt o fiinţă.

    Probabil asta sunt o fiinţă care se hrăneşte din regnurile mineral, vegetal şi animal. Dar din fiinţa asta ajung să se hrănească şi alţii. Şi anume regnul divin (îngerii, arhanghelii, etc). Când mi-am dat seama că spiritul este la fel de ordonat ca minutarul din ceasu-mi de la mână m-am mirat. Un mirat profund că apoi am căscat şi m-am culcat. Şi m-am trezit după câteva ore de somn şi am uitat că eu nu însemn doar trupul meu şi mi-am repetat activităţile mecanice zilnice, acea aşa zisă "rutină zilnică". Captivă în propriul meu ceas, printre cifre ce se termină-n cazul meu nu cu atâtea ore ci cu atâţia lei sau euro sunt limitată de un cadran. Îmi place să cred că e un cadran din sticlă şi-n orice moment îl pot sparge, sau poate unul din plastic pe care pot să-l ard cu o brichetă şi astfel să scap de aceea prinsoare. Dar dacă e unul din metal? Nici o problemă se poate topi. De fapt, acum îmi dau seama că nu prea contează din ce material e cadranul.

    Eu sunt acolo şi nici nu mi se aude vocea, pentru că la mine nu există ore fixe. Nu e un orologiu mecanic. E un ceas digital, silentios cu multe butoane. De exemplu dacă se uită cineva mai mult de 2 minute la mine încep să mă colorez. Şi fac upgrad la fiecare minut. E un ceas super fashion, de înaltă tehnologie, cu multe gadgeturi. Dar ce folos că eu sunt înăuntru şi nici măcar nu se aude când e ora fixă. E silentios. Mult prea silentios pentru viaţa asta atât de alertă. Ba mai mult nu se aude nici ticăitul axelor. E tare silentios.

    O dată s-a stricat. L-am dus la un din ăsta care le are cu reparatul. Şi mi-a spus că e prea scumpă reparaţia şi nu-şi are rostul, m-ai bine l-ai arunca la un tomberon sau l-ai uita printr-un sertar. Mă gândeam nici măcar la un colecţionar nu aş putea să-l dau şi să-i fie de folos pentru că nu are nimic special în definitiv. Dacă ar ticăi i l-aş putea da unui copil să se joace cu el "dea genistul" în etapa dezamorsării vreunei bombe sau poate să se joace "dea doctorul" ce ascultă bum-bum-urile vreunei paciente. Dar nu, ceasul nu ticăie, e silentios. Poate prea silentios.

    Altă dată ceasul s-a spart. A căzut din cireş direct pe un bolovan. I se slăbise cureaua, aşa că la un gest mai brutal făcut cu mâna s-a rupt cu totul şi a aterizat la sol. I s-a spart ecranul cu totul. Dar el funcţiona. Aceleaşi mişcări de la dreapta spre stânga în cercuri continui. Forma şiruri bine calculate de cercuri bine măsurate. Nu l-a deranjat că nu mai avea ecran de protecţie. Nu l-a deranjat că putea sări peste acele cercuri repetate. El ştia că e captiv între un capac pe unde i se ataşa bateria şi un cadran ce nu putea fi spart vreodată cu adevărat. Era obişnuit, eram obişnuită, iar când am putut să plec nu mi-am dat seama că nu mai era nici un cadran şi continuam să repet aceea rutină mecanică şi bine calculată. Aceea organizare a vieţii stabilită cu minuţiozitatea axul ce măsoară secundele.

---

[1] Adică nu este stricat ceasul sau nu a flămânzit pentru a i se administra o altă baterie

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

III. Luminosule am ceva unic să-ţi comunic… 

Aseară a plouat. Înarmată cu un palton şi o cutie muzicală am luat-o de-a lungul apei. Priveam cerul, căutam luna. Nici un rezultat. La un moment dat m-am sprijinit de podul făcut pentru a trece apa şi aşteptam. Ascultam o melodie instrumentală şi priveam insistent la luna ascunsă printre norii agresivi şi negricioşi de apă. Nu a durat mult şi a apărut într-un final misterioasa.

Inexprimabil de abordabilă e. Selena mirifică a nopţii. Am rugat-o să străbată drumul până la tine ca să-ţi lumineze chipul. Apoi mi-a ţinut mie companie. E fantastică, mi-a făcut inima să-mi salte de fericire.

Mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine, mie dor de tine!

Mie dor de tine, mie dor să-ţi aud vocea celestă. Eu atunci, în aceea luni am intrat în comă. Acum mi-am revenit. Mi-am autoindus coma pentru că simţeam că nu vei fii lângă mine de sărbători, iar fără tine nimic nu prea are sens. Îmi pare rău că nu m-ai crezut. Să dispar?

Tot acel timp petrecut într-un pat tare (probabil fără saltea) şi acoperită de un pled ţurţuros am intrat într-o altă lume (probabil creată de mintea mea). Câtă lumină. Mâncam foc. Citeam natura. Vorbeam într-una fără cuvinte. Şi când te strigam apăreai. Ne ţineam de mână şi alergam printre flori. Lumină, râsete, tăcere, armonie. De ce m-am m-ai trezit? E crud tot ce mă înconjoară. Dacă ai ştii cât de tare se iubesc luna şi soarele.

şi pt Sole de la Seli

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

II. Mai puţin înseamnă mai mult

    La un moment dat am fost întrebată:

-         Fatyia cât ai fi dispus să dai pentru a-ţi cumpăra un aparat ce produce fericire?

-         Fericirea este antonimul Tristeţii. Deci nu-mi doresc aşa ceva deşi unii sunt dispuşi să dea în jur de 300 - 400 de euro pe o noapte cu aşa ceva. Alţii îşi petrec viaţa în cazinouri oferindu-şi salariile lună de lună. Uneori aud că unii sunt dispuşi să-şi ofere tribut chiar viaţa pentru ceva "praf de stele" ce le aduce aşa înţeleasa fericire. Fiecare cum îşi înţelege fericirea.

    Fericirea încetul cu încetul începe să devină legendară pentru mine. O familie iubitoare, o casă frumoasă, o maşină rapidă, o muncă satisfăcătoare şi nişte vacanţe exotice nimic din toate acestea nu mă fac în vreun alt fel decât sunt acuma. Nimic din toate acestea nu-mi provoacă fericire sau tristeţe. E o păcăleală să cred că de fiecate dată când mă îmbrac de la o casă de modă renumită sunt o femeie fashion. E o prostie să cred că de fiecare dată când pun un pansament peste o rană durerea trece. E o prostie să cred că dacă stau într-un palat atunci nu îmi lipseşte nimic. E o tâmpenie să cred că de fiecare dată când conduc o maşină rapidă nu se va produce nici un accident. E o prostie să cred că tata nu mă va mai bate de fiecare dată când i se face lui frică de ceva. E o tâmpenie pur şi simplu să cred că atunci când toţi ţipă va mai auzi careva sunetul liniştii. E pur şi simplu o teroare să cred că poate fi problema mea pentru ceea ce sunt învinuită căteodată. E uimitor cum toţi cred că eu am o problemă şi atunci devin învinuită pentru diverse cauze. E de-a dreptul uimitor. De căte ori nu a existat o persoană care să-ţi spună că eşti idiot? Oh mie mi s-a întâmplat. Credeam că ameţesc pe moment, că dacă am ceva în mână îl voi arunca spre acela, că voi ţipa, că voi încerca să mă răzbun în vreun fel sau altul. Şi totuşi singurul lucur care îl făceam era să mă uit lung şi să spun că nu înţeleg. Asta era totul şi nimic mai mult. Sau câteodată când mă enervam scriam şi plângeam. Era uimitor să văd cum degetele alunecă pe stilou, cum lacrimile se amestecă cu cerneala aia albastră şi cum mintea trăncănea acolo şi printre lacrimi şi acea ceaţă ce se formează când plângi apetios vedeam cîte un cuvânt două şi eram şi mai uimită de ceea ce scriam pentru că  eu nici nu eram atentă la mâna mea. Credeam că nu poţi face ceva automat. Şi totuşi mâna mea scria automat. Şi când încetam să mai plâng încercam să citesc ceea ce mâna înşiruise pe hârtie şi era devastator de logic. Atunci îmi dădeam seama că de multe ori când mă spălam dimineaţa pe faţă sau îmi periam dinţii, sau mă jucam cu părul meu o făceam mecanic şi aşa părul îmi era aranjat, dinţii curaţi şi faţa luminoasă. Dar cu cât treceau anii şi activităţiile mele erau din ce în ce mai mecanice, se perdea lumina din mine, se irosea şi cum nu era înlocuită nu mai rămânea nimic. Până când mi-am dat seama că orice robinet la un moment dat nu va mai funcţiona. Fie că rugineşte, fie că seacă. La mine seca şi la ultima picătură mi-am dat seama că nu mai e. Mirată am crezut că toţi mi-au greşit că nimeni nu e sufiecient de cald şi blând cu mine. Problema era că luasem tot şi nu mai pusesem nimic în loc. Ca într-o pădure. Iei brazi pentru pomul de Crăciun şi dacă nu pui puieţi în loc peste câţiva ani nu mai ai ce tăia şi aduce în casă. Aşa şi cu lumina. Când o aveam făceam totul mecanic şi ieşea bine, funcţionabil, când s-a dus lumina am început să ţip că nimeni nu m-a ajutat, că toţi au fost răi cu mine. Problema era că eu nu trăiam.

    Acuma mi-am dat seama şi lucrez, lucrez, lucrez ca să obţin ceva ce cândva aveam degeaba şi în cantităţi industriale. Sămânţa există şi asta e de bine, există şi frunze rupte, uscate, galbene căzute pe asfalt şi asta e de bine. Totul e de bine, pentru că e calculat pentru că e măsurat, pentru că a fost gândit dinainte de a mă naşte, de a mă primi Universul în casa lui. Pentru că dacă există un bine acuma, cândva a existat şi un rău, dacă cândva am avut tot şi am lăsat să se risipească, acuma mă mulţumesc cu efortul, cu transpiraţia pentru că deja am totul şi asta mă face să inspir prin toţi pori mei viaţa.

O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

I. Ax-ul din ceas indică: acum şi câteva minute acolo

    Într-o dimineaţă minunată de vară mă odihneam pe singura bancă din părculeţul pentru handicapaţi. Şi deodată din boscheţi forfotă, foşnet, mârâit. Gata cu liniştea mea. Zarvă, tărămboi, ţipete.

-         Nesimţit-o stai pe banca oamenilor fără picioare.

-         Sau a oamenilor extremişti.

-         Ingrat-o! Arde-o, până nu asmuţesc câinele ăstuia pe tine.

-         Sau mai bine ai strânge averea-ţi lăsată de căţel.

-         Tuhhh-ţi oala ta. O la la la!

Câinele aleargă. Şi eu:

-         Încontro mătuşă? Nu-ţi mai revendici băncuţa? Încontro?

-         Bleag-o lasă că mă întorc. O să vezi tu atunci...

-         Ce?

-         UUhhh!

    Alerga femeia după javra-mamut ce parcă urmărea ceva, parcă era în întârziere undeva, parcă încerca să recupereze timpul pierdut printre axele ceasornicului. Se grăbea, dar parcă nu ajungea nicăieri. Animăluţul i se zbate în lesă, dar parcă distanţa îi rămâne la fel. Într-un final eforturile sale îl duc undeva, dar parcă nu acolo unde ar vrea. Şi atunci latră scurt de câteva ori.

    Uf şi femeia se crede stăpână pe javra-mamut, dar nu-şi aminteşte când şi ea alerga. Alerga ca şi cum ar fi fost oarbă. Nu avea timp de răspuns la Salut. Se întorcea seara târziu când copii erau deja în cetatea lui Moş Ene. Soţul o părăsise pentru alta, cam urâtă, dar îi umplea stomacul. Femeia făcea ce învăţase din societate şi anume să alerge. Alerga de bine de rău prin toate părţile. Ea alerga. Şi azi tot aleargă, numai că acuma ochii ei sunt ai acestui animal, care o aleargă de colo până colo prin lumea lui.

    Pacea mi s-a dus. Pe moment. M-am ridicat de pe banca murdară de vreme şi am luat-o la pas. Nu eu nu alerg. Mă numesc Fatyia. Studentă. Din când în când vin în parc ca să enervez oamenii. Tot de aia ajung prin locuri interzise şi mi se spune că sunt extrem de nepoliticoasă. Ca să mă apar de injurile oamenilor le arunc în faţă replica mea favorită: Ai dus şi duci o viaţă plină de excese, iar pentru cei care nu mă lasă să vorbesc le strig scurt: Extremistule!

    Uneori deschid televizorul, alteori radioul, mă joc şi cu internetul, şi totuşi nu găsesc oameni. Sau poate ar trebui să dau de oameni la colţ de stradă, în hipermarket-uri, cluburi, cinema, teatre, parlament. Sau poate prin spitale, biserici, staţiile de metrou. Nicăieri. Nici un om. Nu sări cu gura pe mine să-mi spui că sunt oarbă, cum să nu văd mulţimile care formează uneori chiar cozi prin jurul acelor clădiri. Da văd mulţimi de cerşetori pe străzi pavate cu aur. Au deja totul şi tot aleargă. Vor mult, mai mult şi mai mult dacă este posibil.

    Mi-am dat seama că sunt bogată. Că am deja totul pentru a trăi. Cel mai îmbucurător lucru ce mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă în continuare este că respir. Da, asta e Evrika mea. Închide-ţi gura sau opreştete din râs de la atâta uimire. Respiraţia pentru mine este foarte importantă. Şi ea e dependentă de mine. Eu îi dau viaţă şi ea mă menţine în viaţă. Coexistăm printr-o legătură strânsă.  

    Am multe să vă dăruiesc dacă rezistaţi să nu acordaţi priviri insistente axului minutar al ceasului cel purtaţi la mână, sau a celui de la telefonul mobil, sau oricărui ceas ce e alături de voi în acest moment.

unul erau toate si toate erau una

daca avem curajul sa fim cinstiti cu noi putem usor sa observam ca jumatate din viata ne straduim sa ne distrugem sanatatea pentru avere pentru ca apoi in cealalta jumatate sa cheltuim averea pentru a ne recastiga sanatatea sau cat se mai poate din ea.

La multi ani!

O zi din an este a mea. Si pentru ca e a mea este cea mai frumoasa zi a anului. Ma bucur de ea total. 

Listă

Mă folosesc de :

• curaj
• bucurie
• acceptare
• extaz
• recunoştiinţă
• beatitudine
• iertare
• linişte
• pace interioară
• calm
• dăruire
• iubire

ca să trăiesc experienţa mea numai cu dragoste.

Save

Trupul îmi dispare în pământ. Suflarea îmi dispare în aer. Focul se întoarce în soare. Apa se întoarce în oceane. Cerul meu lăuntric se reuneşte cu cerul exterior.  

ACCEPT

Accept totul pe deplin. Îmi vei lua banii, soţul, copiii, relaţiile, casa, maşina, telefonul ăsta mobil, laptopul, calculatorul, aparatul de făcut fotografii, ipodul, cărţiile, hainele, îmi vei lua lumea, dar asta e tot ce poţi lua. Eu nu mă ataşez de acestea. Şi, atunci, ce îmi vei mai lua? Egouleee, îmi vei lua doar identitatea de sine. doar atâta şi nici măcar asta nu e ceva permanent.

ce ma amuza

eu sunt eu!

eu am bani si am pentru ca ma comport ca si cum toti banii din lume sunt ai mei

eu sunt hotarata pentru ca ma comport ca si cum as lua cele mai radicale alegeri

eu sunt soare pentru ca ma comport ca si cum as emana cea mai puternica lumina

eu doar eu pentru ca ma simt ca si cum m-as simti profund si in totalitate.

n-am nimic

e soare afară. e mult soare. aş fi putut face n lucruri, aş fi putut să mai fi adăugat încă o piesă la colecţia mea de amintiri colective, aş fi putut face şi aia şi cealaltă. Dar fac asta!
Sunt foarte fericită că fac exact ce fac acuma, stau în faţa calculatorului şi scriu aceste rânduri, şi sunt aşa cum sunt acuma, un pic supărată. Cum aş putea fi altfel decât fericită?
Afară e cipcirip de păsări, la mine e gălăgia gândurilor. Prin copaci adie vântul, la mine bate inima. Mă simt aiurea. Şi da recunosc, ce crezi că e rău asta? Uneori sunt aiurea şi acuma sunt aiurea. Nu nu plâng dar nici nu zâmbesc. Acuma tastez litere, cifre, simboluri. Şi da nu e nimic pentru că e totul chiar acuma aici!