O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

II. Mai puţin înseamnă mai mult

    La un moment dat am fost întrebată:

-         Fatyia cât ai fi dispus să dai pentru a-ţi cumpăra un aparat ce produce fericire?

-         Fericirea este antonimul Tristeţii. Deci nu-mi doresc aşa ceva deşi unii sunt dispuşi să dea în jur de 300 - 400 de euro pe o noapte cu aşa ceva. Alţii îşi petrec viaţa în cazinouri oferindu-şi salariile lună de lună. Uneori aud că unii sunt dispuşi să-şi ofere tribut chiar viaţa pentru ceva "praf de stele" ce le aduce aşa înţeleasa fericire. Fiecare cum îşi înţelege fericirea.

    Fericirea încetul cu încetul începe să devină legendară pentru mine. O familie iubitoare, o casă frumoasă, o maşină rapidă, o muncă satisfăcătoare şi nişte vacanţe exotice nimic din toate acestea nu mă fac în vreun alt fel decât sunt acuma. Nimic din toate acestea nu-mi provoacă fericire sau tristeţe. E o păcăleală să cred că de fiecate dată când mă îmbrac de la o casă de modă renumită sunt o femeie fashion. E o prostie să cred că de fiecare dată când pun un pansament peste o rană durerea trece. E o prostie să cred că dacă stau într-un palat atunci nu îmi lipseşte nimic. E o tâmpenie să cred că de fiecare dată când conduc o maşină rapidă nu se va produce nici un accident. E o prostie să cred că tata nu mă va mai bate de fiecare dată când i se face lui frică de ceva. E o tâmpenie pur şi simplu să cred că atunci când toţi ţipă va mai auzi careva sunetul liniştii. E pur şi simplu o teroare să cred că poate fi problema mea pentru ceea ce sunt învinuită căteodată. E uimitor cum toţi cred că eu am o problemă şi atunci devin învinuită pentru diverse cauze. E de-a dreptul uimitor. De căte ori nu a existat o persoană care să-ţi spună că eşti idiot? Oh mie mi s-a întâmplat. Credeam că ameţesc pe moment, că dacă am ceva în mână îl voi arunca spre acela, că voi ţipa, că voi încerca să mă răzbun în vreun fel sau altul. Şi totuşi singurul lucur care îl făceam era să mă uit lung şi să spun că nu înţeleg. Asta era totul şi nimic mai mult. Sau câteodată când mă enervam scriam şi plângeam. Era uimitor să văd cum degetele alunecă pe stilou, cum lacrimile se amestecă cu cerneala aia albastră şi cum mintea trăncănea acolo şi printre lacrimi şi acea ceaţă ce se formează când plângi apetios vedeam cîte un cuvânt două şi eram şi mai uimită de ceea ce scriam pentru că  eu nici nu eram atentă la mâna mea. Credeam că nu poţi face ceva automat. Şi totuşi mâna mea scria automat. Şi când încetam să mai plâng încercam să citesc ceea ce mâna înşiruise pe hârtie şi era devastator de logic. Atunci îmi dădeam seama că de multe ori când mă spălam dimineaţa pe faţă sau îmi periam dinţii, sau mă jucam cu părul meu o făceam mecanic şi aşa părul îmi era aranjat, dinţii curaţi şi faţa luminoasă. Dar cu cât treceau anii şi activităţiile mele erau din ce în ce mai mecanice, se perdea lumina din mine, se irosea şi cum nu era înlocuită nu mai rămânea nimic. Până când mi-am dat seama că orice robinet la un moment dat nu va mai funcţiona. Fie că rugineşte, fie că seacă. La mine seca şi la ultima picătură mi-am dat seama că nu mai e. Mirată am crezut că toţi mi-au greşit că nimeni nu e sufiecient de cald şi blând cu mine. Problema era că luasem tot şi nu mai pusesem nimic în loc. Ca într-o pădure. Iei brazi pentru pomul de Crăciun şi dacă nu pui puieţi în loc peste câţiva ani nu mai ai ce tăia şi aduce în casă. Aşa şi cu lumina. Când o aveam făceam totul mecanic şi ieşea bine, funcţionabil, când s-a dus lumina am început să ţip că nimeni nu m-a ajutat, că toţi au fost răi cu mine. Problema era că eu nu trăiam.

    Acuma mi-am dat seama şi lucrez, lucrez, lucrez ca să obţin ceva ce cândva aveam degeaba şi în cantităţi industriale. Sămânţa există şi asta e de bine, există şi frunze rupte, uscate, galbene căzute pe asfalt şi asta e de bine. Totul e de bine, pentru că e calculat pentru că e măsurat, pentru că a fost gândit dinainte de a mă naşte, de a mă primi Universul în casa lui. Pentru că dacă există un bine acuma, cândva a existat şi un rău, dacă cândva am avut tot şi am lăsat să se risipească, acuma mă mulţumesc cu efortul, cu transpiraţia pentru că deja am totul şi asta mă face să inspir prin toţi pori mei viaţa.