Încîlcita

Cerneală proastă
culori care se amestecă inutil,
copaci încărcaţi cu flori,
totul o sfinţenie a tristeţii…

Iată: lecţia despre forţa oglinzii
unde nebunul îmbrăcat în fel şi chip
îşi reflectă chipul fals, hidos, în care nu se regăseşte niciodată.
Chipul meu adevărat e o mască
una de lux
şi uneori am sentimentul că nimic nu mai e normal, 
că trăiesc într-o lume răsturnată, 
că bărbia îmi e deasupra scalpului,
că nasul e mai sus de ochi.

Cînd numai aerul suportă rădăcinile înfipte în el
Atunci am obiceiul de a privi pe fereastră
îmi lipesc fruntea de sticla îngheţată
observ un păianjen,
apoi
defilarea oamenilor spre serviciu,
şi copiii care ţipă în faţa blocului.

Cineva se întîlneşte cu mine, undeva, în colţul pleoapelor
descopăr aceleaşi stigmate
sforile mi se lipesc de mâini, de inelar,
apoi apasă, 
apoi strâng 
şi-mi intră în carne până acolo încât nu mai pot sau nu mai vreau să scap de ele,
fiindcă ele ajung să facă parte din trupul meu.

În tactica autodemolării
Fidelitate devine interzisă
Barbă visează la femeia-păpuşă 
O marionetă
Ce o aruncă jos cu scîrbă
asta face mereu 
fiindcă preferă să fie întotdeauna altele, noi.

Pe proastele astea drumuri
Într-o imperfecţiunea obligatorie
Unde inimile crapă din toate puterile
Simt o umbră familiară în spatele meu
Cu puţină dreptate acolo, sus. Pe guler.

Urlu ca din gură de şarpe
Ş-aş alerga departe, acolo unde nimeni nu mă poate vedea şi ajunge
dar rămân pe scaun încremenită
şi apa îmblânzeşte pietrele pe care barbă le va arunca
în mine, aceea care simte că 
Singurii care înţeleg cu adevărat păpuşile sunt copiii.
Curăţ zăpada
Deşi  
frunzele sunt murdare.
Da rămîne prea puţin scrum
deşi o vreme e acolo.

Sunt doar schiţa unei femei
în căutarea dicţiei perfecte.

Prin poştă

vreau să joc, cum niciodată n-am jucat
şi pe curat
căci
„drogurile” spirituale mi-au ameţit conştienţa.

păi da îmi zici, 
fii bună, răbdătoare, iubitoare
ca să ...

Existe ceva, ce pică de-a gata de undeva

sau ai putea să furi

sau să păcăleşti

.............................................................................

Şi eu o fac 

Clar o fac. Să fie acolo.

Absenţa motivată zilnic

Mă trezesc într-o dimineaţă şi nu-mi amintesc cum mă cheamă. Sunt o urmă fără urmă.

Dimineaţa  telefonul meu e obosit. Nu mai sună.

M-am născut plînsă printre zambete murdare.

Mă spăl pe mîini, dar uit faţa. Mereu o uit.

Trişez un aparat de radio. Ce se pregăteşte să m-anunţe [Fabrica de casete păstrează o rezervă]:

Eşti un stîrv înregistrat ca fiinţă.

Damă de pică şi genţi, genţi multe pe drumuri. Tot degeaba.

Întîlnesc măturătorii

Ăia adevăraţi care mătură chiştoace, dar o fac cu atîta importanţă.

Mă înghesui, că doar oamenii ăia coboară la metrou.

Stupid

Un transport gol.

Şi iată

Lecţia de linişte, căci statuia s-a obişnuit cu frigul.

Promovez 

selectiv act de cinci!

Şi-ncă doi ani

apoi

pauză

Cît să gonesc vîntul din huţănă.

Moll.duh.neşte

Chirilă: - Da di ci tu trăieşti? Ştii ci eşti? 
Caciuluba: - Sunt ci reflectă oglinda din pridvor.
Chirilă: - Caciulubiţa mea, tu nu eşti la ci ti holbezi în oglindă. Priveşte în tine. Şi lasă-ţi chipul să te ducă unde vrei..... 
Caciuluba: - Băi, tu hvrei să ti apuci di loteria poeţilor?
Chirilă: - Am terminat cu munca. Gîndul meu, inima mea, viaţa mea îţi aparţin IUBIRE. Inima mea răspîndită în celule te adoră. Ştii astăzi de dimineaţă am cules din grădină
cîţiva trandafiri şi mi-a fost teamă că mă vei vedea. 
Caciuluba: - Dar mi-ai dăruit toată grădina, di ci ai mai rupe florile? 
Chirilă: - Şi totuşi ci e de făcut iubire dacă mă uit în oglindă şi nu mă mai recunosc?
................................................................................................................................................
Cînd sunt liniştită ca o oglindă atunci ochii îmi reflectă sufletul ş-în inimă înfloreşte frumuseţea trandafirului. Mai întîi trandafirul m-a tentat cu nesfîrşite mîngîieri, iar la sfîrşit m-a înţepat cu ghimpii săi. Am oprit gălăgia unui ţipet de durere şi am simţit căldura înţepăturii. În tăcere ca atunci cînd ating cuvînt de rugă. Şi DA, toţi murim pînă la urmă. Sunt o urmă fără urmă!

cu bine

Sunt 2379 de secunde de cand nu i-am mai spus ca il iubesc. Contabilitatea mea perfecta duce la omagierea invatarii unei lectii dureroase. In iubirea nu exista tabieturi, cand devii constient de ele (pentru ca e aproape imposibil sa nu depinzi de ele) ramai stupefiat de prostia ta. 
Bai, te-am iubit dar mi-a fost practic imposibil sa imi recunosc cosul de pe fata. Sincer credeam ca daca in orice poveste exista un sambure de adevar de ce nu ar exista putina poveste si in viata mea. Pana acuma era povestea noastra. Adancita in obisnuite oripilante. Mi-e destul de dificil sa nu beau apa cand mie sete dar trupul se vindeca chiar si dupa cele mai terifiante intepaturi posibile. 
Te urasc, Doamne ce prostie pot sa spun, Doamne cat de mandru poti fi tu, sau cat de idioata raman eu. Sunt proasta si recunosc exista doar bine si din plictiseala ma iau de adormitii care se cred treji si provoc putin suspans. Si moama cat patetism abstractizat observ atunci. 
Cum sa te urasc, cand exista doar iubire?