Încîlcita

Cerneală proastă
culori care se amestecă inutil,
copaci încărcaţi cu flori,
totul o sfinţenie a tristeţii…

Iată: lecţia despre forţa oglinzii
unde nebunul îmbrăcat în fel şi chip
îşi reflectă chipul fals, hidos, în care nu se regăseşte niciodată.
Chipul meu adevărat e o mască
una de lux
şi uneori am sentimentul că nimic nu mai e normal, 
că trăiesc într-o lume răsturnată, 
că bărbia îmi e deasupra scalpului,
că nasul e mai sus de ochi.

Cînd numai aerul suportă rădăcinile înfipte în el
Atunci am obiceiul de a privi pe fereastră
îmi lipesc fruntea de sticla îngheţată
observ un păianjen,
apoi
defilarea oamenilor spre serviciu,
şi copiii care ţipă în faţa blocului.

Cineva se întîlneşte cu mine, undeva, în colţul pleoapelor
descopăr aceleaşi stigmate
sforile mi se lipesc de mâini, de inelar,
apoi apasă, 
apoi strâng 
şi-mi intră în carne până acolo încât nu mai pot sau nu mai vreau să scap de ele,
fiindcă ele ajung să facă parte din trupul meu.

În tactica autodemolării
Fidelitate devine interzisă
Barbă visează la femeia-păpuşă 
O marionetă
Ce o aruncă jos cu scîrbă
asta face mereu 
fiindcă preferă să fie întotdeauna altele, noi.

Pe proastele astea drumuri
Într-o imperfecţiunea obligatorie
Unde inimile crapă din toate puterile
Simt o umbră familiară în spatele meu
Cu puţină dreptate acolo, sus. Pe guler.

Urlu ca din gură de şarpe
Ş-aş alerga departe, acolo unde nimeni nu mă poate vedea şi ajunge
dar rămân pe scaun încremenită
şi apa îmblânzeşte pietrele pe care barbă le va arunca
în mine, aceea care simte că 
Singurii care înţeleg cu adevărat păpuşile sunt copiii.
Curăţ zăpada
Deşi  
frunzele sunt murdare.
Da rămîne prea puţin scrum
deşi o vreme e acolo.

Sunt doar schiţa unei femei
în căutarea dicţiei perfecte.