intră în belele, mereu o face. Azi ţine în mînă un pisic. Nu îl mîngîie, nu-i dă să mînînce şi nici nu se joacă aşa cu el. Ţine în mînă o lingură, una rece, de metal. Pe ea e fărămiţată o pastilă albă amestecată cu H2O. Cu cealaltă mînă crapă gura pisicii şi-i îndeasă conţinutul din lingură. Se zbate de cîteva ori trîntindu-se cu burta de parchetul betonat şi moare.
- Uite vezi? Aşa murim şi noi, ca nişte animale. Asta suntem nişte animale împachetate în stofe frumos mirositoare. Ce crezi că dacă mergi cît mai departe de casă vei scăpa de amintirea mea? Ce crezi că sunt instabil sentimental? (şi rîde zgomotos şi-şi freacă mîinile şi continuă să rîdă înfiorător. Nu, categoric nu e un rîs molipsitor, vesel, fericit. E un rîs trist de om hodorogit de ani. Are şi el o minte şi e sluga ei.)
2 ochi albaştri privesc scena. Nu spune nimic. Nu schiţează nici un gest. Altădată ar fi ţipat, ar fi plîns, ar fi pus etichete, dar acum tace. Nu poţi găsi nici un detaliu că ar fi supărată, veselă sau nepăsătoare. Nimic. Pe faţa ei nu descoperi absolut nimic.
- Hei tu! Ce ai încremenit acolo? Ia animalul ăsta şi aruncă-l şi tu undeva. Nu mai sta ca o statuie. Ce nu auzi? Şi pac 2 perechi de palme peste faţa celor 2 ochi albaştri. Hei, pentru numele Lui Dumnezeu ai asurzit? Încă 2 perechi de palme. Nici o mişcare. Omul ia un cuţit şi o taie pe faţă. Sîngele zvîcneşte din rană. E un sînge roz - roşiatic. E mult. Curge şi gulerul cămăşii albe se colorează rapid.
Cei 2 ochi albaştri nu au nici o reacţie. Stau şi doar privesc scena. Nu i se poate citi nici o reacţie. Tatăl, acel om o cuprinde în braţe şi începe să plîngă.
- Doamne, ce am făcut? Iartă-mă fata tatei. Puiule spune ceva. Unde naiba sunt pansamentele alea? (gîndeşte cu voce tare). Eu nu am vrut să-ţi fac nici un rău. Ce ai? De ce stai ca o statuie? Răsufli? Da, răsufli. Uff (şi un ţipăt de durere scîşneşte printre dinţii bătrînului prematur).
Intempestivitatea omului şi încremenirea fetei au estompat trecerea timpului. Nici unul dintre ei întrebîndu-se mai tîrziu nu şi-au dat seama cît a trecut de la moartea pisicului. Destul însă cît sîngele de pe faţă să se transforme într-o rîzgă uscată neuniform, destul cît ţipătul să se transforme într-un ecou mecanic auzit de conştiinţa fiinţei ce l-a scăpat.
Se întoarce pe călcîie, face cîţiva paşi la stînga şi apoi se aşează pe un pat plin cu haine bărbăteşti. Îşi pune piciorul drept peste piciorul stîng, îşi aranjează părul, îşi încrucişează palmele, îl caută cu privirea pe omul ce stătea împacientat pe un scaun de lemn de ştejar lîngă o masă din acelaşi material.
- Tată bine te-am regăsit. Tot sănătos te găsesc.
- Da sănătos ca un tun. Tu ce mai faci? Vrei să te servesc cu ceva?
- Nu, lasă, mă voi odihni un pic, mai mult ca probabil. N-am dormit toată noaptea.
- E maşina ta?
- Nu. Am închiriat-o, ca să pot ajunge la timp. Doar nu era să pierd mica ta demonstraţie de a fi stăpîn pe viaţa cuiva.
- Dar...
- Ascult. Întotdeauna te-am ascultat. A fost vreo dată cînd am spus NU?
- Păi, dacă eu sunt tatăl tău, cum ai fi putut să spui nu, doar eu te-am crescut, ţi-am dat de mîncare, te-am trimis la şcoală, te-am educat, deşi uneori, recunosc, cam dureros.
- Deci, nu ţi-am spus niciodată NU în tot ceea ce mi-ai ordonat?
- Aşa-i. Niciodată nu ai spus NU. Eşti soldatul perfect.
- Înainte să îţi spun ce am de spus, pentru că acuma am ceva de spus, spune-mi tu, te rog, cine eşti tu?
- Tatăl tău sunt! Ce ai? Tu-ţi baţi joc de mine? Mă crezi tîmpit? Prostul vostru? Uite! Iaca, uite, pentru ce mi-am irosit eu viaţa, ca să ajung acuma la bătrîneţe să nu aibă cine să-mi întindă un pahar cu apă. Ohooooo! Da, frumos îmi este. Ia-ţi bagajul, ... unde îţi e bagajul? A, nu ai. Foarte bine! Iate de mînuţă şi pleacă la maică-ta. Ce, nu auzi? Hai, pleacă ... şi să nu mai vii pe aici.
- Ssst!
- Ce-i?
- Auzi?
- Nu.
- Îţi ticăie inima cu putere, gata să-ţi fugă din piept.
- Ce? Ai înnebunit? Ce dracu faci tu în oraşul ăla?
- Nu. Taci. Ascultă.
- Hai spală-te pe faţă, nu vezi că-ţi curge sînge. Mă duc să încălzesc nişte mîncare. Schimbă-te şi tu, doar nu ai să stai în hainele alea murdare.
Omul iese din cameră. Pe jos stătea corpul neînsufleţit al pisicii. Pe pat un trup de om. Televizorul cînta: "Let the music play, S.O.S." Într-un colţ se zbătea o gîză în pînza unui păianjen, pe dulap se desluşeau umbrele floriilor agăţate prin toată încăperea. Deodată sună un telefon, al fetei era. Sună o dată, de două ori sună şi el, dar nu răspunde nimeni. Cei 2 ochi albaştri îl caută în geantă şi-l închide de tot. Strînge toate acele haine, le pune jos, îşi aranjează perna, se acoperă şi adoarme. Visează o lumină vie, se joacă, aleargă, rîde, e fericită. Acolo e fericită, pierde noţiunea timpului, poate face tot ce doreşte. Nu are nici o nevoie, nu trebuie să întîlnească oameni, să admire capodopere, să asculte, "să pună mîna şi să facă şi ea treabă", cum i se tot spune. Nu mai ştie de nimeni cînd doarme, doar aceea lumină caldă şi vie e iubitoare cu ea.
E sîmbătă şi e ora 19. Se întinde încetişor prin pat. O ustură faţa. Merge să se spele cu apă călduţă. Se spală şi pe dinţi şi începe să zîmbescă, şi el se spală frecvent pe dinţi. Îşi pune un trening alb cu ceva floricele pe el şi o şterge pe uşă afară. Întîlneşte foşti colegi de liceu, pe care îi salută, îi ascultă şi apoi îşi ia respectuos "la revedere!" de la fiecare. Nu-i face plăcere să vorbească despre ea, aşa că le spune că-i la master şi asta le ajunge. Toţi prea mîndri de ce realizează nu prea intră în detalii, aşa că îşi înşiruie ca nişte mori stricate poveştiile de viaţă. Se cred importanţi. Că ba unul e doctor, unul avocat, unul lucrează ca suplinitor de profesor, una e infirmieră, una ştie multă chimie şi acuma face pastile la Antibiotice S.A., una că ia deschis tata magazin de îmbrăcăminte şi acuma e directoare, una că s-a căsătorit cu nuştiuce străinez şi acuma face o biserică a ei, proprie. Fiecare se crede important. Cei 2 ochi albaştri tac şi-i ascultă pe toţi. Apoi pleacă, ea nu are cu ce se lăuda. Nu ştie să adune nimic. Nu e colecţionară de vise muncitoreşti. Ea a avut poate mai mult decît au avut toţi colegii ei de liceu la un loc, dar nu a păstrat nimic, a dat celor ce nu pot lucra şi nu au pîine să mînînce. Ea nu are nevoie de nimic.
Se plimba de cîteva ceasuri prin oraş. A aflat că un om din cartierul vecin a murit, dar nu de gripă porcină ci de obezitate. Vuiau buletinele de ştiri: "prima victimă a gripei porcine din S, jud. S", un neadevăr împrăştiat prin fibre optice. A apărut luna, aia plină. Se plimbă de-a lungul apei S. E o apă atît de curată că atunci cînd te oglindeşti în ea te poţi da cu rimel. Urîtă zgîrietură pe obrazul stîng. E undeva între urechea stîngă şi jumătate de gît. Se bucură că datorită fularului nimeni nu a observat julitura. A îngheţat şi se hotărăşte să plece acasă.
E seara. Serveşte masa cu tatăl ei. O masă albastră cu multe flori pe ea. Ei aşezaţi în două scaune din lemn frumos sculptat mînîncă sarmale, fără carne, (că deh 2 ochi albaştri sunt vegetarieni) şi apoi ronţăie nişte mere golden de livadă. Tata bea şi o cafea. Nici omul, nici fata nu scot nici un sunet. Fata strînge tacîmurile de pe masă şi apoi aprinde televizorul. E un film, naiba ştie ce film. Se instalează fata pe canapea şi priveşte mirată. Vine şi tata. Se uită pe pereţi, la fata şi apoi la TV. Vede un fir de praf într-un colţ al plasmei. Se duce cu o lavetă şi-l şterge meticulos. Fata i-ar spune că ar mînca nişte seminţe, dar înghite în sec şi-i trece pofta fără să ceară nimic.
E 23. Tata doarme. Fata îşi deschide telefonul. Cîteva mesaje Primite. Unele de la el. Mă iubea, acuma nu mai vrea să o spună, dar nu-i nimic îl iubeşte fata. Cei 2 ochi albaştri se simt reci, deşi în cameră e peste plus 20 de grade. Merge în camera ei, se gîndeşte, îşi pune pijamaua, îşi priveşte degetul mare de la mîna dreaptă. La încheietura degetului are o frumoasă rană. Se vede carnea pe el, îşi pune un pansament, gata nu mai e. Cucu- Bau! Ce repede a dispărut rana. Cîţi oameni nu se ascund în haine scumpe, case imense şi maşini de lux. De ce nu şi-ar ascunde şi fata degetul într-un pansament de 1 leu bucata, de la farmacia din colţ?! Eu n- am nimic împotrivă. Tu ai ceva de obiectat? Fata se aşează în faţa oglinzii şi se priveşte: 2 ochi albaştri la locul lor, urechile - check, nasul - check, gura - check, degetele - check. Fizic toate la locul lor, doar inima - check out. Scrie un mesaj de noapte bună, dar care conţine exact aceleaşi cuvinte şi apoi se întinde în pat. Pledul e verde cu o floare roz pe mijloc. Cam totul e verde în casa asta. Sună telefonul, dar cine mai are putere să se ridice din pat. Eu nu. Închide ochii, nu are somn şi camera se roteşte sau poate îşi imaginează, în fine nu o prea interesează. Adoarme.
Ora 11. Dimineaţa fata merge la baie, apoi se întinde pe canapea, aprinde televizorul. Din nou un film. Lipseşte tata. Caută prin cameră, rezultatul e că nu e. Este plecat. Fata trece prin bucătărie şi ar bea nişte lapte, dar nu e. Tata nu bea lapte. Bere? În nici un caz. Caută ceva mîncare rece. Tot ce e prin frigider e carnivor. Nu doreşte, deşi mulţumeşte în gînd. Uite nişte compot de prune. Papă ceva din el, dar e prea dulce. Gata nu îi mai este foame. Se uită 10 minute la doi poliţişti nehotărîţi în privinţa faptului cine trebuie să îi acorde prioritate cui ca să poată ieşi pe o uşă nuştiu unde. Vine şi tata.
- Neaţa. Unde ai fost?
- La Biserică, prin oraş.
- Aha! Ce ai acolo?
- Pîine. Ai mîncat?
Înclină din cap cei 2 ochi albaştri în semn că da. Nu s-a schimbat. E încă în pijama fata. Tata e în bucătărie, prepară ceva de mîncare. Fata ascultă muzică.
Mai tîrziu, mînîncă şi apoi ies la o plimbare. Se aşează pe o bancă. Amîndoi privesc în acelaşi punct fix. Apoi:
- Te-am chemat acasă, fiindcă mă simţeam singur. nu m-am întîlnit cu maică-ta. Nu e nici o mătuşă la nici un spital. Sunt singur. Mă simt părăsit. Ce dracu, cauţi tu în oraşul ăla? Aici ai tot.
- Nicidecum.
- Tot aici mă găseşti, încă nu am plecat nicăieri. Am făcut o colecţie de întîmplări din viaţa mea. Te-am lăsat să pleci. Vrei să pleci? Dute! Eu nu te opresc. Faci ce vrei. Eu am rămas la fel. Îmi pare rău! E pedeapsa mea. Tu fii atentă.
- Încerc.
- În octombrie am chemat-o pe maică-ta la un han, unde erau adunaţi prietenii mei. Aşa să sărbătorim încă un an din viaţa mea. Nu a venit. Am băut suc de roşii cu băbăii şi apoi ne-am dus la somn.
- Aha.
- Tu. Tu ce ai făcut? Ai intrat în rîndul lumii?
- Eu învăţ.
- Învăţata-i tu să înveţi. Ai să mori învăţînd. De ce nu te căsătoreşti? La vîrsta asta alţii au şi copii. Tu nici nu munceşti, nici nu eşti căsătorită, nici nimic nu ştii să faci. Cu ce am mai greşit să fii şi tu aşa? Hai acasă.
E duminică. Dormim. Mîine 2 ochi albaştrii pleacă şi o ştie şi el.
