O dedic "Omului cu Aţe" pentru că: există, crede în mine şi mă şi iubeşte

I. Ax-ul din ceas indică: acum şi câteva minute acolo

    Într-o dimineaţă minunată de vară mă odihneam pe singura bancă din părculeţul pentru handicapaţi. Şi deodată din boscheţi forfotă, foşnet, mârâit. Gata cu liniştea mea. Zarvă, tărămboi, ţipete.

-         Nesimţit-o stai pe banca oamenilor fără picioare.

-         Sau a oamenilor extremişti.

-         Ingrat-o! Arde-o, până nu asmuţesc câinele ăstuia pe tine.

-         Sau mai bine ai strânge averea-ţi lăsată de căţel.

-         Tuhhh-ţi oala ta. O la la la!

Câinele aleargă. Şi eu:

-         Încontro mătuşă? Nu-ţi mai revendici băncuţa? Încontro?

-         Bleag-o lasă că mă întorc. O să vezi tu atunci...

-         Ce?

-         UUhhh!

    Alerga femeia după javra-mamut ce parcă urmărea ceva, parcă era în întârziere undeva, parcă încerca să recupereze timpul pierdut printre axele ceasornicului. Se grăbea, dar parcă nu ajungea nicăieri. Animăluţul i se zbate în lesă, dar parcă distanţa îi rămâne la fel. Într-un final eforturile sale îl duc undeva, dar parcă nu acolo unde ar vrea. Şi atunci latră scurt de câteva ori.

    Uf şi femeia se crede stăpână pe javra-mamut, dar nu-şi aminteşte când şi ea alerga. Alerga ca şi cum ar fi fost oarbă. Nu avea timp de răspuns la Salut. Se întorcea seara târziu când copii erau deja în cetatea lui Moş Ene. Soţul o părăsise pentru alta, cam urâtă, dar îi umplea stomacul. Femeia făcea ce învăţase din societate şi anume să alerge. Alerga de bine de rău prin toate părţile. Ea alerga. Şi azi tot aleargă, numai că acuma ochii ei sunt ai acestui animal, care o aleargă de colo până colo prin lumea lui.

    Pacea mi s-a dus. Pe moment. M-am ridicat de pe banca murdară de vreme şi am luat-o la pas. Nu eu nu alerg. Mă numesc Fatyia. Studentă. Din când în când vin în parc ca să enervez oamenii. Tot de aia ajung prin locuri interzise şi mi se spune că sunt extrem de nepoliticoasă. Ca să mă apar de injurile oamenilor le arunc în faţă replica mea favorită: Ai dus şi duci o viaţă plină de excese, iar pentru cei care nu mă lasă să vorbesc le strig scurt: Extremistule!

    Uneori deschid televizorul, alteori radioul, mă joc şi cu internetul, şi totuşi nu găsesc oameni. Sau poate ar trebui să dau de oameni la colţ de stradă, în hipermarket-uri, cluburi, cinema, teatre, parlament. Sau poate prin spitale, biserici, staţiile de metrou. Nicăieri. Nici un om. Nu sări cu gura pe mine să-mi spui că sunt oarbă, cum să nu văd mulţimile care formează uneori chiar cozi prin jurul acelor clădiri. Da văd mulţimi de cerşetori pe străzi pavate cu aur. Au deja totul şi tot aleargă. Vor mult, mai mult şi mai mult dacă este posibil.

    Mi-am dat seama că sunt bogată. Că am deja totul pentru a trăi. Cel mai îmbucurător lucru ce mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă în continuare este că respir. Da, asta e Evrika mea. Închide-ţi gura sau opreştete din râs de la atâta uimire. Respiraţia pentru mine este foarte importantă. Şi ea e dependentă de mine. Eu îi dau viaţă şi ea mă menţine în viaţă. Coexistăm printr-o legătură strânsă.  

    Am multe să vă dăruiesc dacă rezistaţi să nu acordaţi priviri insistente axului minutar al ceasului cel purtaţi la mână, sau a celui de la telefonul mobil, sau oricărui ceas ce e alături de voi în acest moment.