IV. Comportamentul acelor de ceasornic
Conceptual niciodată axul ce indică ora şi minutul nu o iau razna, dacă se simt bine[1]. Mereu e voios făcând acelaşi lucru sistematic, pentru că i se acordă foarte multă atenţie. Este privit îngrozitor de multe ori pe zi, dar pe el nu-l deranjează asta. Foarte rar oboseşte şi atunci vrea doar o baterie nouă pentru că cealaltă nu mai are energie. E un fel de roboţel învăţat să salute politicos cu-n "- este ora cinci fără un sfert!", în timp ce zâmbeşte vesel din locul bine ales unde este poziţionat, fie pe mână, fie pe perete, fie pe noptieră, birou, sau oriunde este la îndemâna privitorilor interesaţi de timpul contextual. Şi totuşi câţi uită că timpul fizic e ceva relativ şi ţine doar de context. Astfel, i se atribuie o valoare totală prin "timpul înseamnă bani" ca şi cum banii şi timpul sunt importante în viaţă.
Uit prea des că sunt om, deşi dacă mă întreabă cineva ce sunt îmi trag o privire din aia super inteligentă şi spun:
- Sunt o fiinţă.
Probabil asta sunt o fiinţă care se hrăneşte din regnurile mineral, vegetal şi animal. Dar din fiinţa asta ajung să se hrănească şi alţii. Şi anume regnul divin (îngerii, arhanghelii, etc). Când mi-am dat seama că spiritul este la fel de ordonat ca minutarul din ceasu-mi de la mână m-am mirat. Un mirat profund că apoi am căscat şi m-am culcat. Şi m-am trezit după câteva ore de somn şi am uitat că eu nu însemn doar trupul meu şi mi-am repetat activităţile mecanice zilnice, acea aşa zisă "rutină zilnică". Captivă în propriul meu ceas, printre cifre ce se termină-n cazul meu nu cu atâtea ore ci cu atâţia lei sau euro sunt limitată de un cadran. Îmi place să cred că e un cadran din sticlă şi-n orice moment îl pot sparge, sau poate unul din plastic pe care pot să-l ard cu o brichetă şi astfel să scap de aceea prinsoare. Dar dacă e unul din metal? Nici o problemă se poate topi. De fapt, acum îmi dau seama că nu prea contează din ce material e cadranul.
Eu sunt acolo şi nici nu mi se aude vocea, pentru că la mine nu există ore fixe. Nu e un orologiu mecanic. E un ceas digital, silentios cu multe butoane. De exemplu dacă se uită cineva mai mult de 2 minute la mine încep să mă colorez. Şi fac upgrad la fiecare minut. E un ceas super fashion, de înaltă tehnologie, cu multe gadgeturi. Dar ce folos că eu sunt înăuntru şi nici măcar nu se aude când e ora fixă. E silentios. Mult prea silentios pentru viaţa asta atât de alertă. Ba mai mult nu se aude nici ticăitul axelor. E tare silentios.
O dată s-a stricat. L-am dus la un din ăsta care le are cu reparatul. Şi mi-a spus că e prea scumpă reparaţia şi nu-şi are rostul, m-ai bine l-ai arunca la un tomberon sau l-ai uita printr-un sertar. Mă gândeam nici măcar la un colecţionar nu aş putea să-l dau şi să-i fie de folos pentru că nu are nimic special în definitiv. Dacă ar ticăi i l-aş putea da unui copil să se joace cu el "dea genistul" în etapa dezamorsării vreunei bombe sau poate să se joace "dea doctorul" ce ascultă bum-bum-urile vreunei paciente. Dar nu, ceasul nu ticăie, e silentios. Poate prea silentios.
Altă dată ceasul s-a spart. A căzut din cireş direct pe un bolovan. I se slăbise cureaua, aşa că la un gest mai brutal făcut cu mâna s-a rupt cu totul şi a aterizat la sol. I s-a spart ecranul cu totul. Dar el funcţiona. Aceleaşi mişcări de la dreapta spre stânga în cercuri continui. Forma şiruri bine calculate de cercuri bine măsurate. Nu l-a deranjat că nu mai avea ecran de protecţie. Nu l-a deranjat că putea sări peste acele cercuri repetate. El ştia că e captiv între un capac pe unde i se ataşa bateria şi un cadran ce nu putea fi spart vreodată cu adevărat. Era obişnuit, eram obişnuită, iar când am putut să plec nu mi-am dat seama că nu mai era nici un cadran şi continuam să repet aceea rutină mecanică şi bine calculată. Aceea organizare a vieţii stabilită cu minuţiozitatea axul ce măsoară secundele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu