E greu cand nu ai un prieten, cand vrei sa spui cuiva ceea ce ai pe suflet si sa primesti "ocupat" sau "revino mai tarziu" sau sa ti se raspunda ca e un fleac. Da, se pare ca am un grad de sensibilitatea mai ridicat decat la restul lumii, dar asta nu ma face mai speciala ci poate ca rad cu obraji cu tot, iar cand plang imi plesnesc ochii de durere.
Ce iubire e asta care te face sa plangi? Tot aia care te face sio sa razi de nu mai poti si spui "inceteaza ca imi plesneste stomacul, falcile si nu mai pot respira de ras".
Am crezut ca nu am pretentii ca fac totul din placere, dar mi s-a demonstrat ca tot ce fac o fac din obligatie, ca am orgoliu nemasurat si ca mie rusine sa recunosc fata de egoul meu ca asa este domnule, ca tot ce fac fac din obligatie. Si nu doar ca ceea ce fac se pare ca o fac din obligatie dar sunt intr-un cerc unde fiecare face totul din obligatie si adauga la final un fel de "te iubesc" atat de mintal.
Simte si spune stop! Asta imi dicteaza ambianta, trupul, mintea. Sufletul abia m-ai sufla si el un "simte-ma, priveste-ma, agata-te, sunt aici cu tine".
De doua ori aceeasi lectie, poate nu o traiesc prea intens de aia se repeta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu