A trecut ceva vreme. Nu ma mai recunosc. Ceva se intampla, poate doar cu mine sau cu toata natura. Nu ma intereseaza ce crezi tu, nici nu o sa te intreb care crezi ca ar fi rezolutia lentilei prin care privesc eu. Toti privesc prin niste lentile mai mult sau mai putin curate si fiecare are un adevar si fiecare isi promite ca il respecta dar cum apare vreun interes imediat se compromite.
Avem sau nu forta, pe cine intereseaza. Ne creem poveste de viata si credem in importanta lor. Ne si autodistrugem pentru ca dorim atentie, multa atentie, foarte multa atentie.
Daca nimic nu este intamplator de ce se intampla tot asa cum se intampla, nu ar fi fost frumos sa nu ma pricopsesc cu amenezia asta la nastere. Asa mi-as fi stiut socoteliile. O fi Dumnezeu asta un aventurier care se avanta asa cu capul inainte fara sa stie rezultatele? De ce m-am nascut amnezica, sunt fiica Lui, ca si IIsus, numai ca el stia tot. Isi stia destinul chiar daca a vrut si El fricile Lui.
Perfect. Cine stie poate ca totusi nimic nu este intamplator si asa este. Totul este atat de perfect atata timp cat acceptam imperfectiunile.
Un comentariu:
Frumos scris,ai dreptate in tot ce ai zis.
Felicitari!
Trimiteți un comentariu